Cum te comporţi când cel mic „face o scenă“?

Fotolia_27608112
© www.Finanzfoto.de / Fotolia

Adevărate teste psihologice pentru părinţi, „scenele“ pun adesea la încercare capacitatea adulţilor de a-şi păstra cugetul limpede, răbdarea, tenacitatea şi de a-şi demonstra diplomaţia şi înţelepciunea. Totodată, ele sunt adevărate pietre
de încercare pentru maturitatea copilului şi pentru armonia relaţiei copil-părinte 

Nimeni nu şi le doreşte şi, în majoritatea cazurilor, nu adultul este cel care le provoacă, ci micul răsfăţat. Aţi văzut, desigur, de nenumărate ori, copii scoşi cu forţa dintr-un magazin în care se afla mult doritul obiect pentru cumpărarea căruia portofelul părintelui se dovedise a fi prea gol; sau copii trântindu-se pe jos şi strigând în gura mare, adresând cuvinte urâte părinţilor sau celor care îi însoţeau. Un spectacol cât se poate de penibil, în care părţile implicate escaladează stări de tensiune fără precedent. Întrebarea este cum ar trebui să reacţionăm? Chiar dacă situaţiile sunt diferite de la caz la caz şi trebuie să ne adaptăm, puţină „teorie“ nu e rău să ştim, nu-i aşa?

Regula nr. 1: Păstrează-ţi calmul

Ştii gluma aceea cu Ferdinand? Un tătic se plimba cu un cărucior din care se auzea plângând un sugar. Bărbatul repeta neîncetat: „Fii calm, Ferdinand, fii calm!“ O doamnă se opreşte şi îl apostrofează: „Bine, domnule, dar nu vă daţi seama că e prea mic şi nu înţelege?“ „Ba da, doamnă, ştiu asta, dar Fer-dinand sunt eu!“
Într-o „scenă“ în care părintele se înfurie din ce în ce mai tare, ţipă, bruschează copilul şi îl loveşte, nu cel mic va fi condamnatul, ci tu. Atitudinea ta îi va îndemna pe cei prezenţi să intervină în dezamorsarea conflictului, oferindu-ţi sfaturi care te vor face să-ţi fie ruşine şi să te simţi vinovat.
Stăpânirea de sine este cel mai important atuu al unui părinte. Indiferent de vârsta copilului, o „scenă“ este momentul oportun să îi oferi un bun exemplu de comportament. Ştii că cel mic învaţă mult imitându-ţi gesturile, atitudinea. Aşadar, „fii calm, Ferdinand!“, numai astfel vei reuşi să te impui fără ca tu şi cel mic să treceţi prin umilinţe în public.
Ameninţările păstrează starea de tensiune, cel mic se poate potoli pe moment, dar rămâne cu ideea că va fi pedepsit, interiorizându-se. După repetarea unor asemenea scene soldate cu ameninţări neduse la bun sfârşit, te vei discredita în faţa lui şi ameninţările nu vor mai „ţine“.

Regula nr. 2:  Intervenţie promptă  

Odată începută „scena“, gândeşte-te rapid la o măsură de intervenţie care să salveze situaţia. Nu întârzia, orice clipă e preţioasă pentru a salva situaţia! Furia copilului vine pe neaşteptate şi se amplifică repede, aşa încât nu ai prea mult timp să filosofezi. Din experienţele înaintaşilor noştri, s-au dovedit a fi eficiente mai multe „tehnici“:
a) „tehnica învăluirii“: ia-l în braţe, vorbeşte-i duios, dar schimbă subiectul, povestindu-i despre ceva ce, de obicei, îl interesează sau intră în sfera pasiunilor lui. Încet, încet, părăseşte cadrul iniţial, oferindu-i un alt peisaj.
b) „tehnica glumei“: spune-i imediat o scurtă glumă, arătându-i un obiect din apropiere, dar care nu are legătură cu cel pe care şi-l doreşte. Zâmbetul îl poate relaxa, iar odată apărut pe chipul lui, şi ţie ţi se va lumina faţa. Tensiunea cea mare scade, acum poţi să aplici mult mai uşor „tehnica învăluirii“.
c) „tehnica surprizei“ sună cam aşa: „Am acasă o mare surpriză pentru tine.“ Dar e păcat să-i spui că ai şi, de fapt, să nu o ai. Pentru astfel de situaţii, trebuie să ai ascunse, pe undeva, prin casă, mici obiecte care să-i facă plăcere. În caz contrar, e păcat să-l păcăleşti, îţi vei pierde credibilitatea. Metoda recompenselor e mai puţin recomandată, doar nu vrei să devină un materialist, nu-i aşa?

Regula nr. 3:  Tăcerea nu-i de aur 

Contrar proverbului românesc „Tăcerea e de aur“, de această dată cuvintele nu trebuie să lipsească. În loc să-l dezarmeze, tăcerea îl va înfuria. Dacă taci şi te faci că nu îl observi, în locul unui mic pas salvator şi a unui cuvânt cald, se cască între voi o prăpastie, riscând ca supărarea să dureze mai mult şi cicatricea apărută în sufletul celui mic să fie mai adâncă. Inconştient, el „contorizează“ ori de câte ori nu-i eşti aproape. Iertarea ta e o lecţie de educaţie şi îl va învăţa mai târziu să fie tolerant cu cei din jur, ca un bun creştin.
Dacă totuşi nu ai reuşit să ai cea mai bună iniţiativă pentru a trece de „scenă“, imediat cum s-a terminat, dojeneşte-l scurt, fără să-i repeţi de zeci de ori reproşuri sau cuvinte dure.
După ce furia a trecut, în liniştea căminului tău, analizează care au fost cauzele „scenei“. Cei mai mulţi dintre copii nu se comportă anormal fiindcă sunt răsfăţaţi, cum sunt tentaţi să creadă adulţii. Întreabă-te dacă nu cumva:

  • l-ai luat la cumpărături sau la plimbare într-un moment când ar fi trebuit să doarmă, deci i-ai stricat programul;
  • una sau mai multe persoane în compania căreia se afla în acel moment îl necăjiseră cu ceva atunci sau într-un episod anterior;
  • a vrut să îţi atragă atenţia cu ceva, având în vedere că nu i-ai acordat prea mult timp în ultima vreme;
  • îi era foame sau sete;
  • era gelos pe cineva mai mic, fie acela frate sau copilul unor prieteni;
  • l-ai dus într-un loc prea aglomerat, prea zgomotos şi a obosit repede;
  • trebuia să meargă la toaletă, dar nu are bunul obicei de a o cere la timp.

Se pare că nici aceste situaţii nu au scăpat de lupa atentă a cercetătorilor. Ei au descoperit că atitudinea recalcitrantă a unui copil provine din excesul de cortizol, un  hormon eliberat de suprarenale în condiţii de stres. În cantităţi mari, cortizolul ajuns la creier devine toxic, conducând copilul către o stare excesivă de agitaţie sau chiar la violenţă. Aşadar, e din nou vorba de chimie…
Dar nu uita, iubirea ta răbdătoare te va ajuta să treci de clipele grele!

SONIA STANCIU

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*