Amintiri din timpul naşterii

Foto: © Svetlana Fedoseeva - Fotolia.com

Foto: © Svetlana Fedoseeva - Fotolia.com
Foto: © Svetlana Fedoseeva – Fotolia.com

Pentru oricine a purtat o sarcină, naşterea constituie o experienţă teribilă. Dar pentru cel ce s-a lăsat purtat în pântece cum o fi fost momentul apariţiei pe lume?
E ciudat să pui o asemenea întrebare? E absurd să ai pretenţia să afli vreodată orice ar putea constitui un răspuns? Şi totuşi, uneori chiar aşa se întâmplă.
Sigur, e posibil ca părerea medicilor sau convingerea vreunei viitoare mămici că fătul aude, simte, recunoaşte vocile celor apropiaţi să nu ne mai surprindă. Nu la fel de obişnuit ni se poate părea însă ca piticii să simtă şi să reacţioneze la tot ce li se întâmplă, adică să participe la actul propriei naşteri, ba chiar să-şi amintească ulterior şi povestească despre cum a decurs aceasta.
Asemenea relatări se fac auzite adesea în timpul şedinţelor de psihoterapie al căror scop este vindecarea de coşmaruri, dureri de cap, probleme respiratorii şi diverse fobii provocate de dificultăţile întâmpinate în timpul naşterii. Cele mai impresionante sunt însă relatările copiilor mici, fără a se constitui în răspunsuri la întrebările vreunui psiholog, ci prezentate în mod spontan, din proprie iniţiativă, inspiraţi de vreun sentiment anume, de o experienţă sau asociaţie de idei. Uimindu-şi fireşte părinţii prin redarea unor aspecte din timpul propriei naşteri, dovedindu-se cert că ştiu mai multe decât şi-ar fi putut imagina aceştia. Vin să ne convingă în acest sens studiile experţilor în psihologie şi pediatrie, în cadrul cărora sunt incluse şi asemenea mărturii. O culegere de asemenea relatări neobişnuite şi cât se poate de impresionante a fost alcătuită de Linda Mathison din Seattle (SUA). Una din concluziile ce se desprinde din lecturarea acesteia constă în aceea că naşterea este unul dintre primele subiecte despre care ar dori să discute un copil, pe la vârsta de 2–3 ani, după ce va fi învăţat să vorbească. E un impuls ce nu durează mult, cam un an sau doi, cât timp amintirile lui despre acest eveniment îi sunt încă proaspete în minte.
„Nu mi-a plăcut…”
„De ce era atât de strălucitoare lumina în încăpere imediat după ce m-am născut?” şi-a surprins, în timp ce se bălăcea în cada din baie, cu întrebarea un băieţel – tatăl, profesor de colegiu, iar mama, psihiatru pediatru. Şi nu era singurul aspect care îl nedumerea. „Şi de ce era foarte puternică doar în locul în care eram eu, în rest fiind aproape întuneric?” Întrebările s-au succedat una după alta. De ce oamenii din jurul lui aveau jumătate din faţă acoperită cu o banderolă colorată”, a mai dorit să afle micul curios. Şi de ce i-a băgat cineva degetul în funduleţ, şi de ce i-au pus un tub pe nas care scotea sunete ca la supt? Nu doar curiozitatea îl făcea să vorbească, ci şi nemulţumirile. Nu i-a plăcut lichidul pe care i l-au picurat în ochi, din care cauză n-a putut vedea nimic, şi nici că l-au pus într-o cutie din plastic şi l-au dus undeva de acolo. Acest copil nu ştia că există măşti chirurgicale, echipamente de aspiraţie, lămpi chirurgicale sau o soluţie de nitrat de argint.
Acelaşi băieţel, care se născuse prin cezariană, a mai amintit şi despre „amuzanta” deschidere a pereţilor uterului, precum a unei ferestre. A mărturisit că a simţit de multe ori cum îl apăsau şi îl strângeau „zidurile” uterului şi că a simţit o lumină foarte slabă care trecea prin acestea. Mamei băieţelului, care, plăcându-i să cânte în timp ce trebăluia prin casă, remarcase că în ultimele luni de sarcină când lua notele joase fătul devenea mai activ, fapt interpretat de ea ca o apreciere, acesta i-a mărturisit că, dimpotrivă, nu-i plăcea deloc când o făcea, din care cauză devenea agitat.
„Lui tati îi era frică…”
Copiii povestesc că s-au născut în apă, într-un „iaz” sau „lac” şi că au trecut printr-un tunel din care au ieşit la o lumină puternică şi rece. O fetiţă a povestit că „acolo era un şarpe înăuntru împreună cu mine (cordonul ombilical, fireşte). El a încercat să mă mănânce, dar nu era otrăvitor”. Un alt copil şi-a descris naşterea ca pe o „ieşire dintr-o minge luminoasă de sticlă care s-a spart”, făcând cu siguranţă referire la sacul cu lichid amniotic. Un băieţel a povestit că a ieşit singur atunci când doctorul a făcut o tăietură mare, descriind şi mişcările circulare „împrejur, şi împrejur, şi împrejur”, prin care i s-a aplicat, desigur, antisepticul înaintea inciziei de cezariană.
O fetiţă de 2,5 ani şi-a surprins mama cu relatarea despre momentul apariţiei ei pe lume spunând că i-a fost tare frig, că erau mulţi oameni în încăpere, precum şi ce făceau părinţii ei atunci. „Lui tati îi era frică să mă ia în braţe, aşa că doar se uita la mine şi mă atingea cu mâinile. Iar tu, mami, plângeai, dar nu pentru că te durea ceva, ci pentru că erai tare bucuroasă”. Relatarea s-a dovedit a corespunde întocmai cu realitatea, părinţii fetiţei susţinând că n-au vorbit niciodată cu ea despre cum a decurs naşterea.

OLGA SVEDUNEAC
(„Mărturiile” au fost spicuite din cartea
lui David Chamberlain „Babies are Conscious”)

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*